De ce niciun antrenor n-ar trebui să-și dea demisia

Foarte bune ideile lui Panduru de la Orange Sport legate de eroarea antrenorilor care-și dau demisia sub presiunea rezultatelor, a suporterilor sau a conducerii.

Desigur, îl laud și pentru că am aceeași părere.

De altfel, am exprimat această idee în mod repetat de-a lungul anilor, ultimele dăți în legătură cu Nicolae Dică și Adrian Mutu.

Din punctul meu de vedere, câteva chestiuni trebuie să fie limpezi pentru un angajat din lumea fotbalului - antrenor, jucător, director sportiv etc.

Nu-ți dai demisia decât în situații absolut excepționale

Când principiile tale de viață sau profesionale ajung să fie incompatibile cu ceea ce trăiești la clubul respectiv, e-n regulă să iei în considerare demisia.

Dar și atunci, dacă ți-o dai, te asiguri ca pe viitor să te protejezi mai bine prin contract astfel pe cât posibil să nu te mai confrunți cu așa ceva.

Un exemplu, ca să fie totul mai limpede...

Să zicem că ești antrenor la o altă echipă decât FCSB, unde există sinceritate din capul locului legat de ce poți și ce nu poți face.

Și profesional tu consideri că antrenorul trebuie să ia toate deciziile tehnice în ceea ce privește echipa.

Și brusc afli că primarul sau președintele sau mai știu eu cine are niște pretenții de parvenit în fotbal - adică vrea să facă schimbări, vrea să iei în cantonament pe băiatul prefectului, vrea să vorbească jucătorilor înainte de meci etc.

Și tu nu vrei.

Așa că te opui.

Așa că ei încep să te chinuie.

Și tu nu vrei să aștepți să fii chinuit și-ți dai demisia.

Ei, după ce ți-ai dat-o, te asiguri că nu vei mai trăi așa ceva la clubul următor prin contract, nu prin vorbe.

Că la vorbe, toți sunt amabili.

La contracte, mai greu.

Prin urmare, ca antrenor ar trebui să lași clubului posibilitatea să-și asume contractul tău așa cum ți l-ai asumat și tu când l-ai semnat.

Dacă ești în obiectiv și te dau afară, să te plătească exact conform contractului - toți banii până la final sau clauza sau ce prevede contractul la reziliere unilaterală.

De ce nu e nicio onoare în majoritatea demisiilor din fotbalul nostru

Tot aud expresii de genul “nu țin de scaun” din gura unor antrenori.

Ține de scaun, e meseria ta!

Nu ți-o poți face fără să ai contract.

Sau “mi-am dat demisia pentru că dragoste cu forța nu se face!”.

Întradevăr, dragostea cu forța se numește viol și, metaforic, asta-ți fac conducătorii de club când te manipulează sau te presează să cedezi.

Sau “mi-am dat demisia de onoare”.

Onoarea o poți avea în relație cu oameni de onoare. Cel care face presiuni asupra ta nu are onoare. Are șmecherie. Iar șmecheria costă.

Să plătească!

La fel, dacă ești jucător...

Sub nicio formă nu accepta întârzieri la plata salariului sau nu semna acorduri de amânare a datoriilor față de tine. Astfel de practici sunt în 99% din cazuri semnul că la acel club lucrurile se fac incorect managerial.

Și unde este incorectitudine, există automat posibilitatea să fie și șmecherie economică - așa cum e de multe ori insolvența. Băieții din board-ul DDB știu la ce mă refer, desigur.

Jucătorii și antrenorii chiar ar trebui să aibă impresari / avocați.

Care impresari sau avocați să fie super pregătiți să acționeze instant când regulamentul le permite să acționeze astfel încât clientul lor să fie protejat de acești șacali din fotbalul nostru.

Dacă antrenorii nu-și schimbă atitudinea față de contracte, vor fi în continuare călcați în picioare

În fine, de ce e important ca antrenorii să nu-și mai dea demisia și jucătorii să nu mai cedeze atât de ușor în relație cu cluburile?

Pentru că astfel de erori perpetuează atât lipsa de respect a cluburilor față de ei, cât și lipsa de capacitate profesională a celor angajați în executiv să gestioneze relațiile cu antrenorii și jucătorii.

Dacă acești oameni din executivul managerial al cluburilor - președinți, directori și alte figuri de gen - sunt mereu obișnuiți să câștige aberant în fața antrenorilor nu se vor opri.

Și-și permit la nesfârșit să fie proștii fotbalului, dar să-i facă pe alții să plătească pentru prostia lor - antrenori, jucători și patroni uneori.

Le spun proștii fotbalului pentru că tagma conducătorilor de club este cea care angajează antrenori pe care-i tot schimbă iar și iar dovedind nu că antrenorii sunt slabi, ci că ei sunt incapabili să găsească antrenori buni.

Sau sunt prea isterici ca să-i lase pe antrenori să lucreze.

Sau prea proști manageri ca să le asigure antrenorilor condiții de reușită.