Șumudică polarizeză mai profund decât Becali.
Majoritatea celor care urmăresc Liga 1 ori îl plac total, ori îl disprețuiesc extrem. Aproape că nu există posibilitatea de-a avea reacție de mijloc în ceea ce-l privește.
Și tocmai asta îi place la culme antrenorului.
De ce?
Vei înțelege mai multe despre Șumudică după ce vei citi textul de față.
Cel mai serios lucru comic citit zilele astea reprezintă apelul PCH către suporteri dinamoviști: nu mai aruncați cu petarde în teren că din banii noștri se plătesc amenzile!
[…] Intelegem entuziasmul si nici macar nu-l condamnam, dar trebuie sa fim rationali, cel putin asta ne cere situatia financiara.
NU MAI ARUNCAȚI CU PETARDE ÎN TEREN! Riscul este prea mare, iar bugetul prea mic pentru a ne permite acest lux.[…]
Apelul în sine este serios pentru că arată o preocupare concretă pentru soarta financiară a clubului.
Este o altă poziție deșteaptă dintr-un șir cu impact și mai mare – ex. intarea în insolvență, care echivalează cu păcălirea jucătorilor, dar cu șansa de-a salva clubul.
Sau, recent, procesul de eliminare a angajaților inutili care căpușau clubul.
În mare, Becali enervează multe persoane care fac parte din următoarele categorii:
După cum poți concluziona singur, anumite categorii din cele enumerate mai sus se pot întrepătrunde cu altele. Adică poți avea micropenis și să fii în același timp ziarist sau suporter CSA Steaua.
Depinde de la caz la caz.
De asemenea, dacă tragi linie, observi că Becali are capacitatea de-a scoate din sărite prin faptele și atitudinile sale cam toată țara.
De ce se întâmplă asta?
De câte ori un antrenorul unei echipe din Liga 1 este demis, de atâtea ori încerc să găsesc o logică în spatele acestei demiteri.
Încercarea mea este ciudată având în vedere că astfel de decizii ar trebui să fie bazate pe considerente evidente.
Din păcate, inclusiv la Craiova, acestea par uneori să lipsească.
Concret, dacă iei în calcul standardele spre care Craiova aspiră și pe chiar le atinge în anumite privințe (organizarea clubului, condițiile de pregătire), atunci o astfel de demitere este ilogică în totalitate.
Înfrângerile rușinoase, cum a fost cea cu albanezii sunt în mai mare măsură de reproșat jucătorilor, abia apoi antrenorului.
Adică diferența de valoare ar fi trebuit să fie suficientă ca oltenii să câștige acel meci chiar și-n condițiile lipsei unui antrenor pe bancă.
Fanii lui Dinamo trec printr-o perioadă a marilor descoperiri despre ei înșiși.
Au descoperit că-i mai greu să finanțezi un club de fotbal decât este să-l susții din peluză în pauzele dintre înjurăturile alocate lui Negoiță.
De asemenea, au descoperită că munca lui Prunea sau Bălănescu, pe care-i “înmuiau” ei ori de câte ori aveau ocazia, are și unele părți dificile-n mod real.
În fine, au descoperit un adevăr dureros pentru cei care au bun simț: e greu să ai onoare în fotbal.
Nu imposibil, dar greu al naibii.
Am văzut la Sergi Lopez înregistrea faimoasei pauze publicitare din emisiunea în care Silviu Tudor Samuilă l-a avut invitat pe Victor Pițurcă.
Și am citit apoi cu atenție bucățile de dialog publicate ulterior pe site-ul Gazetei.
Prin urmare, am câteva nelămuriri.
Unele se leagă de faptul că nu-nțeleg dacă Pițurcă a mințit sau n-a mințit în cele spuse.
Nu de alta, dar adevărul are mai mare importanță decât cuvintele care-l îmbracă.
Apoi, am câteva nelămuriri secundare care se leagă de cât de afectați sunt colegii de la Gazetă că un astfel de dialog privat a putut să aibă loc.
Au folosit sintagmele lor preferate “șocant” și “derapaj, chestiune la care apelează de câte ori se transformă în niște fecioare neprihănite uluite de violența de limbaj a lumii fotbalului.
În fine, hai să o luăm cu începutul…
Gazeta Sporturilor se află într-un proces de educare a publicului în legătură cu ce e bine și ce nu e bine să gândești, să spui și să faci.
Un astfel de proces este întotdeauna ceva nobil.
Prin urmare, ca individ care scriu despre lucruri nobile – fotbalul din Liga 1 – mă voi apleca astăzi asupra inițiativei colegilor mei.
Și voi continua să o fac de câte ori îmi vor da ocazia să mă amuz pe seama încercării lor de-a se da virtuoși fără să fie cazul.
Acum vreo 80 ani, Agatha Christie a scris faimosul roman Ten Little Niggers.
Care, ulterior, a fost redenumit And Then There Were None.
De ce?
Din rațiuni evidente – termenul “niggers” este unul ofensator pentru populația de culoare.
În România, titlul original a fost păstrat și tradus ca atare – Zece negri mititei.
La fel și în Franața, unde până anul acesta, când a fost schimbat, romanul a fost la rafturi cu titlul Dix Petits Nègres.
La fel și în multe alte țări, unele având comunități de culoare, altele nu.
De ce a rezistat în România acest titlu până acum?
Dan Udrea spune că Iordănescu și-a abandonat principiile des clamate public atunci când a ales să se întoarcă la Cluj.
Adică în locul din care ar fi fost dat afară într-un mod rușinos.
Aceasta este singura chestiune pe care o comentez aici, restul lucrurilor menționate de Dan fiind dezvoltări în jurul acestei idei.
În primul rând, mie nu mi se pare că Iordănescu se umilește sau abandonează cine știe ce etică profesională mergând la CFR Cluj.
Pur și simplu, semnează cu o echipă care-i oferă ceea ce el crede că e suficient ca să-și facă meseria de antrenor.
Normal, ce consideră el că e suficient diferă uneori de ceea ce poate considera presa că ar fi suficient.
Sau ceea ce consideră suporterii c-ar fi suficient.
Două lucruri nu-mi plac la proiectul DDB.
Primul – că au contrazis orice închipuire de-a mea legată de organizarea fanilor unei echipe românești.
N-am crezut că vor strânge vreodată sumele respective de bani. Normal, raportat la nevoile clubului, aceste sume sunt insuficiente, dar reprezintă mai mult decât a existat vreodată în istoria fotbalului nostru.
Al doilea lucru e ceva mai serios – stilistica acelor comunicate pe care le dau când apare vreun eveniment în viața lui Dinamo.
Nu știu cine le scrie, dar mă enervează stilul ăla plângăcios ceva de speriat.
Dincolo de stil, uneori au dreptate mai mult, alteori au dreptate mai puțin.
Legat de acest al doilea aspect, cel al comunicării, mi se pare că există și un soi de naivitate în unele poziții publice ale DDB.