Am avut prima revelație de acest tip la finalul clasei a 5-a. Eram în tabără și am mers într-o excursie pe munte. Una dintre profesoarele care ne-nsoțeau, a cedat când mai avea câteva sute de metri până la Crucea de pe Caraiman.
Mi s-a părut aiurea. Adică eram suficient de naiv încât să văd profesorii ca pe niște supraoameni. Nu erau, dovadă că femeia aceea care preda o știință exactă s-a așezat în fund, și-a scos încălțările din picioarele umflate și-a spus simplu:
Eu nu mai pot!
Ulterior, mi-am pierdut toată bruma de considerație când am văzut-o că-și trăgea șnițele pentru copiii săi în condițiile în care noi eram refuzați constant când ceream suplimentar. Așa-i când ești la-nceputurile adolescenței, totul se simte-n stomac.
Inclusiv chestiunile neromantice.
Apoi, când am ajuns la facultate, am avut o nouă revelație. Aveam printre colegii de cămin studenți care-n câteva luni urmau să termine facultatea și să devină profesori de română, istorie, geografie etc.
Îi vedeam și-mi dădeam seama cât de rapid și negândit era respectul pe care-l acordam unor oameni doar pentru că îndeplineau o anumită funcție. Normal, am avut și-o grămadă de profesori care și-au câștigat acel respect pentru că-l meritau, dar când mă gândesc în urmă, îmi dau seama c-am oferit și respect gratuit.
Într-un fel, cam așa au stat lucrurile și cu Ionuț Lupescu.
L-am respectat pentru c-a fost un fotbalist foarte bun al naționalei și apoi pentru c-a ajuns într-o postură mai mult decât onorabilă la UEFA. Adică am amestecat lucrurile în privința statutului de fost fotbalis și am acordat gratuit respect funcției de la UEFA.
Nu spun că se ajunge ușor la UEFA într-o astfel de postură, că altfel n-am mai avea personal pe la cluburile din Liga 1. Totuși, e cazul să nu ne mai grăbim când credităm pe cineva în orb.
E la fel ca atunci când din reflex ai un soi de respect pentru vreun maimuțoi care a ajuns într-o funcție mare dintr-o multinațională deși ăla-n realitate e un penibil folositor doar din perspectiva excel-urilor care-i analizează activitatea. În viața de zi cu zi, e la fel de uman precum foile de calcul tabelar de care aminteam.
Sau ca atunci când, tot din reflex, acorzi respect unui ziarist doar pentru că l-ai văzut la TV… Minte de provinciali blegi și atât.
Ar trebui să avem mai multă răbdare și să nu mai acordăm credit în stânga și-n dreapta precum niște țărani izolați de lume care văd pentru prima dată o lanternă. Oamenii aceia barem au scuze serioase pentru ignoranța lor, noi n-o avem.
Lupescu s-a întors la UEFA după ce-a anunțat c-a demisionat ca să se arunce cu totul în valurile fotbalului românesc și să scoată membrii afiliați la liman, orice ar fi.
Cât de ipocrit să fii să faci așa ceva?
Nu mă refer la faptul că s-a întors.
Nici pe departe.
Mă refer la faptul că s-a apucat să promită renunțarea la UEFA total gratuit.
La fel cum a făcut și Răzvan Burleanu când a spus că nu se va premia pentru performanțele echipei naționale, după modelul Mircea Sandu.
Nu-i înțeleg pe oamenii aceștia. E absolut firesc să te întorci la UEFA și e total nefiresc să promiți aberații.
E absolut firesc să primești bani mulți când instituția pe care o conduci are performanțe și e total nefiresc să promiți aberații.
Am spus mai sus că Lupescu e ipocrit, dar dacă mă gândesc mai bine e laș sau prostuț.
PS: mai amuzante decât situațiile acestea sunt cele în care diverși flăcăi vin și spun chestii de genul: „Da, dar la ce bani ia acolo îl doare pe el în fund de ce cred alții bla-bla, bla-blum”. Mentalitate de oameni mărunți, votanți pe găleți.