De ce garantarea salariilor fotbaliștilor cu drepturile TV nu e o idee bună

De ce garantarea salariilor fotbaliștilor cu drepturile TV este greșită
Deși sună ca o idee bună, garantarea salariilor cu drepturile TV este o idee proastă.

De ani buni, spun pe unde apuc că drepturile TV ar trebui să fie oprite drept garanție pentru plata salariilor jucătorilor.

Rațiunea mea a fost că acele contracte pe care cluburile le semnează  cu jucătorii implică niște costuri clare, asumate.

De asemenea, aceste drepturi TV au fost cele mai sigure și predictibile venituri ale cluburilor. Chiar dacă sunt și o vulnerabilitate.

Prin urmare, logica mea a fost aceasta – e firesc să acoperi cele mai clare costuri (salariile jucătorilor) cu cele mai sigure venituri (drepturile TV).

De ce nu vor unele cluburi să garanteze salariile cu drepturile TV

De ce nu se vrea?

Unii nu vor din rațiuni incorecte.

Mă refer la acele cluburi care au dovedit că semnează contracte pe care apoi încearcă sub orice formă să nu le respecte.

Își asumă această atitudine din start ca filosofie de relaționare cu jucătorii.

De ce ajung aici?

Pentru că se întind mai mult decât le este plapuma.

Marile falimente din fotbalul nostru au fost provocate mai ales de încercările de-a finanța „pe caiet” obținerea unor performanțe care n-au mai venit.

Acele performanțe care n-au mai venit ar fi trebuit să aducă și banii care să acopere sumele exagerate cheltuite / promise pentru a atinge acele obiective.

Uneori, obiectivul a fost atins și tot s-a ajuns la faliment pentru că patronii au știut că ce au obținut a fost bazat și pe mult noroc, nu doar pe simț corect al afacerii.

Altfel, ar fi rămas în fotbal să repete performanța.

De ce mi-am schimbat părerea în privința garantării salariilor cu drepturile TV

De ce nu mai cred în varianta garantării salariilor cu drepturile TV mai ales acum, când inclusiv pe un fond emoțional, pare că se merge în această direcție?

Pentru că îmi dau seama de latura profund negativă a unui astfel de demers.

Concret, oricât de incorecte ar fi cluburile în atitudinile lor, acest lucru nu este ceva general.

Sunt cluburi, de exemplu FCSB, care nu au o zi întârziere la plata salariilor.

Sau cluburi care fac în așa fel încât să fie corecte cu jucătorii lor în general – de exemplu Farul, Botoșani, UTA și, recent, Rapid.

Mai mult, cel mai important aspect este unul ce ține de libertatea cluburilor (societăților comerciale) de-a dispune așa cum doresc de banii care li se cuvin.

Acesta e un drept fundamental într-o societate liberă și un drept luat la mișto sau lăsat în plan secund de cei cu apucături radical socialiste sau comuniste.

De ce am devenit așa de sensibil în legătură cu această libertate?

Pentru că încep să văd decizii luate cu bună intenție care ajung să restrângă libertăți absolut firești.

Uite, regula folosirii unui jucător cu vârsta sub 21 ani în echipa de start…

Am considerat-o per total bună.

Totuși, deși există efecte clar benefice ale acestei reguli, realitatea este că-i în primul rând o formă de constrângere a libertății de-a gestiona cum dorești componența lotului.

Adică, o asuprire, cum ar spune Becali 🙂

Simplu fapt că Becali susține o idee nu înseamnă că acea idee este greșită. Mai mult, după cum ți-am mai spus, când vine vorba de libertate, Becali e un individ cum puțini alții sunt sau pot fi vreodată.

După regula utilizării obligatorii a unui fotbalist cu vârsta sub 21 ani, FRF a impus o nouă obligație: doi fotbaliști cu vârsta sub 21 ani.

Adică a mai strâns încă un pic șurubul.

Au renunțat pentru că lucrurile deveniseră penibile, dar ideea de-a constrânge / impune n-a murit.

Așa că a apărut încă o decizie care înseamnă un amestec nedrept în activitatea cluburilor – obligația înființării de echipe de fotbal feminin.

La fel, intenția bună, modul în care s-a implementat este însă prost pentru că e iarăși o forțare.

Mai mult, e un mesaj greșit inclusiv către fete:

„Vedeți, voi nu puteți prin forțele voastre să fiți o investiție pentru cluburi, trebuie să vă impunem noi, cu forța”.

Pentru o bună parte a suporterilor, faptul că FRF impune cu forța ceva poate să pară în regulă.

Pe de o parte pentru că, așa cum spuneam, e vorba de bună intenție, iar pe de alta pentru că e vorba de o nostalgie pentru ideea de tătuc care decide chiar și discreționar tot ce mișcă.

Mai mult, la nivel de FIFA / UEFA, astfel de lucruri pot fi la fel de obișnuite. Nu-ți închipui că deciziile politice sunt ceva cu specific local.

De multe ori, influența chiar de acolo vine.

Care este soluția pentru ca fotbaliștii să nu mai fie furați de cluburi?

Dacă cele mai sigure venituri (drepturile TV) nu sunt folosite pentru a garanta cele mai sigure cheltuieli (salariile fotbaliștilor), care ar fi soluția?

Sunt mai multe lucruri care pot contribui la scăderea masivă a situațiilor recente de genul celor de la Dinamo, Clinceni sau Gaz Metan.

În primul rând, e vorba de educarea fotbaliștilor în privința drepturilor pe care le au.

Deși orice fotbalist știe că trebuie să-și primească banii și știe teoretic când să facă memoriu dacă nu și-i primește, asta nu e insuficient.

Educație nu înseamnă doar informații de genul respectiv.

Educație înseamnă și cum să reacționezi când clubul începe să te ducă cu zăhărelul sau să-ți facă promisiuni peste promisiuni sau chiar să încerce să te amenințe.

Educație înseamnă să fii stăpân pe situația ta atât prin cunoaștere, cât și printr-o atitudine corectă față de interesele tale.

Apoi, cred că toată povestea legată de cum devine un fotbalist liber / își recuperează banii trebuie schimbată în favoarea celui care are de luat.

Adică a fotbalistului.

E anormal să dureze luni de zile până când devii liber.

Un jucător, ar trebui să aibă dreptul să depună memoriu chiar și când clubul întârzie doar câteva zile plata drepturilor sale.

Iar o comisie ar trebui să dea un verdict în timpi mult mai rezonabili. Mult, mult mai rezonabili, de ordinul zilelor, nu al lunilor.

Dacă FRF vrea să facă un bine cu forța, să umble aici, unde nu influențează liberatea de decizie a cluburilor.

Din moment ce clubul a semnat că plătește, atunci e firesc să fie constrâns să plătească.

Nu se încalcă nicio libertate.

O schimbare a regulamentului pe această zonă va da un mesaj corect inclusiv fotbaliștilor:

„N-aveți de ce să vă temeți, legea e de partea voastră când vine vorba de-a încasa ceea ce vi se cuvine”.

De asemenea, FRF poate umbla și la legislația care privește procesul de licențiere.

Există modele afară care pot fi preluate / adaptate fără probleme astfel încât să scadă major riscul ca un club să ajungă în situațiile pe care le vedem acum la nivelul primelor două ligi.

Cât despre eliminarea posibilității de-a intra în insolvență fără să retrogradezi, lucrurile sunt ceva mai complicate…

De ce insolvența cluburilor poate fi morală economic și nu numai

Înainte să te oftice orbește faptul că unele cluburi apelează la insolvență, sănătos este să te uiți la întregul tablou.

Pur teoretic, orice societate comercială reprezintă un risc pentru cel / cei care o dețin și administrează.

Vei fi tentat să spui că riscul se limitează la acel capital social clasic, de 200 Lei, și ai avea un soi de dreptate.

Totuși, orice întreprindere implică un anume tip de investiție din partea celui care se-nhamă la acținea respectivă.

Adică și vânzătorul din piață, și buticarul de la colț riscă niște resurse când se apucă de-o treabă de asta.

Spre deosebire de angajatul clasic de la stat sau de la privat care-și vinde 8 ore din timpul său + cunoașterea / abilitățile contra unei plăți clar agreate.

De exemplu, poți constata cât de perverși au fost cei de la DDB, care, conform unor foști jucători ai lui Dinamo, i-ar fi aburit pe fotbaliști că totul va fi bine și apoi au băgat echipa în insolvență.

Adică, primul reflex este să spui că le-au tras țeapă.

Așa cum am explicat, lucrurile sunt mai nuanțate. Scopul DDB este să salveze clubul de fotbal, nu prezentul sau viitorul financiar al fotbaliștilor de acolo.

Prin urmare, ei și-au făcut datoria de-o manieră cinică, dar și-au făcut-o.

Poți să-i numești elegant ipocriți sau mai direct lepre, dar realitatea este că și-au respectat misiunea prin acea mișcare.

Sunt comici că au hulit ani de zile fapte și atitudini ale foștilor acționari de la Dinamo, dar n-au pierdut ocazia să facă exact lucruri din categoria celor făcute de cei huliți.

Revenind, legea insolvenței este o compensație pentru cei care-și asumă un risc.

Adică cel care intră într-un joc economic își asumă niște riscuri, inclusiv acela de-a eșua și de-a nu-și mai recupera investiția de bani, timp, cunoaștere etc.

Prin urmare, inclusiv pentru că riscă, legiuitorul îi oferă posibilitatea să scape din anumite situații dificile.

Acum, nu-ți închipui că statul are vreo simpatie aparte pentru cel care se chinuie să facă afaceri.

E doar mai profitabil să salvezi o societate de la dispariție și să o căpușezi apoi conform legii prin taxe și impozite decât ca aceasta să moară și să încasezi ciu-ciu.

În concluzie, orice societate comercială merită inclusiv din perspectivă moral economică șansa de-a se salva prin insolvență.

Pentru cazurile în care insolvența maschează o formă de înșelăciune există lege și instituții care să rezolve problema.

Acum, în loc să pedepsești cu retrogradarea echipele care vor intra în insolvență începând cu sezonul viitor, mai bine umbli la cele 3 lucruri menționate de mine:

  1. educarea reală a jucătorilor – cu nuanțele explicate mai sus
  2. scădrerea perioadei de grație pentru cluburi când vine vorba de plata jucătorilor și judecarea rapidă a oricărui conflict contractual
  3. un proces de licențiere inspirat din modele vestice

Abia în acest proces de licențiere serios cluburile ar putea să aleagă să garanteze salariile cu ajutorul drepturilor TV.

Să aleagă, nu să li se impună.

 

 

↓ ↓ ↓