Am avut prima revelație de acest tip la finalul clasei a 5-a. Eram în tabără și am mers într-o excursie pe munte. Una dintre profesoarele care ne-nsoțeau, a cedat când mai avea câteva sute de metri până la Crucea de pe Caraiman.
Mi s-a părut aiurea. Adică eram suficient de naiv încât să văd profesorii ca pe niște supraoameni. Nu erau, dovadă că femeia aceea care preda o știință exactă s-a așezat în fund, și-a scos încălțările din picioarele umflate și-a spus simplu:
Eu nu mai pot!
Ulterior, mi-am pierdut toată bruma de considerație când am văzut-o că-și trăgea șnițele pentru copiii săi în condițiile în care noi eram refuzați constant când ceream suplimentar. Așa-i când ești la-nceputurile adolescenței, totul se simte-n stomac.
Inclusiv chestiunile neromantice.